Linia Curzon a fost o linie de demarcație propusă la sfârșitul Primului Război Mondial de către Consiliul Suprem Aliat[1] între A doua Republică Poloneză și Rusia Bolșevică. Această linie trebuie să reprezinte baza de discuție pentru trasarea frontierei dintre cele două state. La sfârșitul primei conflagrații mondiale, a izbucnit Revoluția Rusă din 1917 iar Imperiul Rus s-a prăbușit. Teritoriile fostului imperiu au fost devastate de Războiul Civil Rus. Mai multe țari, printre acestea și Polonia, s-au folosit de această ocazie pentru ca să-și declare independența. Ostilitățile între polonezi și bolșevici au izbucnit în momentul în care trupele lor, înaintând din direcții opuse în operațiuni de cucerire a controlului asupra teritoriilor Ober Ost din mâinile trupelor germane în retragere, s-au întâlnit în orașul Mastî.
Consiliul Suprem Aliat a însărcinat „Comisia pentru Problemele Poloneze” să schițeze un set de recomandări cu privire la granițele răsăritene ale Poloniei. Aliații au formulat de mai multe ori în timpul războiului propuneri cu privire la trasarea granițelor, cea mai importantă fiind nota ministrului de externe britanic Lord Curzon of Kedleston trimisă guvernului sovietic. Taberele aflate în conflict au respins pe rând propunerile aliate atunci când situația militară le era favorabilă, iar notele Aliaților nu a jucat niciun rol în cadrul procesului de stabilire a graniței polono-sovietice în 1921. În schimb, Pacea de la Riga i-a asigurat Poloniei un câștig teritorial de aproximativ 13.500 km2 și o graniță situată 250 km mai la est față de propunerea lordului Curzon.
Linia Curzon se suprapunea cu aproximație pe granița stabilită între Regatul Prusiei și Imperiul Rus în 1797, după cea de-a treia împărțire a Poloniei, care era ultima graniță recunoscută de Regatul Unit. Linia Curzon urmărea în general o graniță etnică – regiunile de la vest de aceasta erau locuite de o majoritate absolută poloneză, în vreme ce regiunile din est erau locuite de ucraineni, belaruși, polonezi, evrei și lituanieni[2][3][4][5][6]. Teritoriul ocupat în 1920 în nord-est, într-o regiune locuită în majoritate de lituanieni, a dus la apariția unui conflict mocnit între Polonia și Lituania.
Linia Curzon a avut două versiuni pentru zona de sud, A și B. Cele două versiuni difereau prin alocarea regiunii orașului Liov (Poloniei în cazul versiunii B).
Linia Curzon a fost un factor geopolitice în timpul celei de-a doua conflagrații mondiale, când Stalin a reușit să obțină recunoașterea ei drept graniță dintre Polonia și URSS. De-a lungul unei bune părți a războiului, până la Conferința de la Teheran, guvernul britanic nu a fost de acord ca viitoarea graniță estică a Poloniei să fie mutată spre vest pe Linia Curzon. Poziția lui Churchill s-a schimbat după victoria sovietică din Bătălia de la Kursk[7]. După ajungerea la un acord verbal în timpul Conferinței de la Teheran, confirmată mai apoi în timpul Conferinței de la Ialta, cei trei mari - Roosevelt, Churchill și Stalin - au emis o declarație oficială prin care recunoșteau Linia Curzon, cu o abatare de 5 până la 8 km, drept granița estică a Poloniei cu URSS[8]. Când Churchill a propus ca Polonia să primească o parte a Galiției răsăritene, inclusiv orașul Liov (conform variantei B), Stalin s-a opus, afirmând că Uniunea Sovietică nu este dispusă să accepte o suprafață mai mică decât ceea pe care guvernul britanic fusese de acord în mai multe rânduri până atunci. Aranjamentele finale ale aliaților au implicat o anumită compensare teritorială pentru Polonia – incorporarea de către aceasta din urmă a unor regiuni care fuseseră controlate în perioada interbelică de Germania, așa-numitele Teritorii Recuperate. Astfel, în zilele noastre, granițele dintre Polonia, pe de-o parte, și Ucraina și Belarus, pe de altă parte, corespund cu oarecare aproximație Liniei Curzon.
It also happened to coincide with the eastern limits of pedominantly ethnic Polish territory.